Chiriasii

Prima casa, un apartament cu doua camere. Eram insarcinata,era noiembrie tarziu… In geamul bucatariei, o jardiniera veche si un cuib ce parea parasit. Am facut curat, am aruncat cuibul. Mai tarziu, mi-au aparut pe pervaz gugustiucii. Poate mutasera cuibul pe undeva pe-aproape, la o fereastra vecina sau prin crengile uriase ale pomilor batrani. Le puneam firmituri si malai si ei ne vizitau in fiecare zi . Cand uitam, bateau cu ciocul in geam si vorbeau pe limba lor. Cereau mancare… Mai apoi, cand bebelusul nostru a inceput sa gangureasca i-am spus Gugu, inspirati de sunetele ce ne insoteau diminetile si-l duceam la geam sa priveasca pasarile, jucarii vii.
Dupa un timp ne-am mutat. Era tot un sfarsit mohorat de toamna. Alt apartament, dar tot cu arbori mari in fata. Stingher, intre zidul blocului si primul brad inalt crescuse lung si ciudat, un cires. Am stat acolo mai multi ani, am nascut al doilea copil… Intr-un sfarsit nehotarat de februarie, ne-am trezit ca in firavul pomisor o pereche de gugustiuci injgheba un cuib. Iarna nu se terminase, dar cateva zile insorite ne amagisera pe toti cu promisiunea primaverii. Ne-am bucurat cand i-am vazut, urmaream curiosi manevrele lor si cuibul fragil pe care-l durau . Apoi, cand pasarea mama s-a instalat pe cuib, vremea s-a stricat din nou. Ger, chiciura, vant… Ne gandeam cu mila la ei , ne intrebam de ce s-or fi grabit si n-or mai fi avut putina rabdare sa astepte schimbarea anotimpurilor. In ciuda gerului, de cate ori priveam pe geam , pasarea era la datorie, clocind. Ne temeam sa nu moara... Cand am hotarat ca a trecut deja prea mult timp , am gonit-o de pe cuib.
A ramas acolo un singur ou mic si alb. N-ajungam la el, l-am luat cu greu folosind un polonic. Oul era nefiresc de usor, uitandu-ne cu atentie am descoperit ca era gol, totul se scursese printr-o gaura minuscula in coaja subtire. M-am uitat apoi la cuibul amarat. Printre crengute subtiri se zarea o sarmulita. Ea fusese cauza. Mama gugustiuc ne privea speriata din crengile ciresului. Ramasese pe-aproape, asteptand…
In zilele urmatoare familia de pasari si-a reluat harjoana si lucrul la cuib. Acelasi cuib, agatat in echilibru precar intre crengile firave. Ne-am gandit ca daca nu ratacesc iar vreo sarma, precis le vor cadea ouale din leaganul prea inclinat. Copiii au insistat sa “facem ceva”… si am facut. Am adunat noi crengute subtiri si mladioase din tufele parcului si le-am tesut intr-o plasa veche de minge. Ne-am grabit sa nu ne trezim cu ouale aparute peste noapte. Am potrivit greu cuibul, ancorand fosta plasa de minge in toate cioturile si crengutele din jur si folosind de toate betele si tijele de prin casa, fiindca nu ajungeam bine. La sfarsit, eram multumiti de rezultat dar nu stiam daca il vor folosi ,sau suparati de indrazneala noastra vor pleca…
Intai i-au dat tarcoale, s-au sfatuit in jurul lui catva timp si apoi intr-o buna dimineata am gasit turturica bine instalata pe cuib. Am fost nespus de incantati! A facut doua oua si mai tarziu ne-am delectat urmarind transformarile puilor ciufuliti in minunate statuete vii si ganguritoare cu penaj lucios, cenusiu, si codite tivite cu alb. Si apoi au urmat scurte dar eficiente lectii de zbor! Puii au crescut , lunile si anii au trecut si apoi n-am mai stiut a cata generatie se roteste in preajma ferestrei. Am avut in fiecare an cate doua randuri de pui, era parca un obicei al casei. Cand am vandut apartamentul , cuibul era tot acolo... I-am rugat pe noii proprietari sa foloseasca cu grija fereastra dormitorului si sa nu scuture nimic de la acel geam. Primavara mai ales, cu siguranta i-ar fi deranjat pe micii "chiriasi" ...