Prin primavara, Ingrid mi-a zis ca a zarit sub sopron "o pisica ce semana cu Griutu, dar nu era Griutu si care era legata cu o sfoara de burta". "Si de ce n-ai dezlegat sfoara?", am intrebat-o. Mi-a zis ca s-a speriat cand a vazut sfoara, abia atunci a realizat ca nu-i pisica noastra, ca era pe inserat si nu se mai vedea bine si ca probabil atunci s-a speriat si matza simtindu-i teama si a fugit. Si am uitat de intamplare.
Acum vreo saptamana, mama mi-a zis ca a vazut pe strada pe un gard o pisica chinuita de cineva, sugrumata de burta cu o sfoara, ca-ti rupea inima vederea ei si ca n-a putut sa nu-si doreasca sa apara cumva la noi prin curte, s-o momim si s-o-mblanzim cat sa-i taiem sfoara aia. Si-n doua zile a aparut! Cobora temator din podul magaziei vecinului si am zarit-o pe geam creznad si noi in prima faza ca-i motanul nostru. "Asta iar si-a pierdut zgarda, am zis si apoi... nu-i el!"
Era cumplita vederea motanului, burta era subtire ca gatul in zona legaturii si rana era infioratoare, greu de privit! L-am chemat prin gard si l-am rugat sa vina, l-am ademenit cu mezel si cu bobite pentru pisici, voiam ceva cu miros puternic, sa-l atraga. Mult timp l-am hranit doar printre uluuci, tragea cu gheara printre ele bobitele cazute, n-avea curaj sa treaca dincolo. Si apoi a indraznit! Si-a adunat puterile sa sara gardul , nu vreau sa-mi imaginez ce simtea facand asta, cata durere era de la pielea intinsa si de la sfoara aia care se freca de carnea infectata, cum de si-a-nvins teama de a se apropia de un om! Un alt om, nu cel ce-i facuse lucru ala ingrozitor, dar tot un om la urma urmei. Ce-or fi gandind pisicile despre oameni?
L-am mangaiat, cu teama la inceput, recunosc, mi se parea de necrezut sa vina sa mi se predea asa dupa tot ce indurase, apoi cu mama si cu Ingrid ne-am adunat taria si i-am pus o carpa-n cap si pe labute, l-am intors cu burta-n sus si am vazut intreaga priveliste a ororii comise. Mama i-a taiat cu o forfecuta de unghii mizeria aia de sfoara, o coarda tare si rotunda, care putea ingrozitor de la puroi. Am pus apoi tinctura de propolis si stiam ca ustura ca naiba si l-am tinut cat am putut de bine, fara sa-l apas prea tare totusi, stiind ca-l doare groaznic dupa jalea si disperarea din miorlaituri.
Cand l-am eliberat credeam ca va pleca ca din pusca , ca ne uraste ca l-am ranit inca o data, noi oamenii ... Dar el s-a tras usurel la o parte si s-a apropiat iar. Murea de foame! L-am hranit apoi iar si iar, putin si des, sa nu se destinda prea tare burtica nefolosita cum trebuie de atat timp si el parea vesnic flamand. Nu i-am pansat rana, mama a zis ca-i bine sa se linga si ca-i mai ok asa si i-am dat in zilele urmatoare cu praf cicatrizant, care nu mai ustura asa tare. Se vindeca acum, treptat.
Il cheama Fantomas, ca-i slab ca o stafie , cu silueta ca o caricatura de ghepard, sarmanul. Griutzu a strambat din nas la propriu, a incercat chiar sa-l puna pe fuga, e gelos si lezat in rolul sau de unic stapan al curtii, dar, admonestat de cateva ori de noi si pus la respect chiar de intrusul ce pare a sti totusi sa se apere, in cele din urma a cedat :).
